Există ceva foarte amuzant în ideea că poți avea 147 de match-uri într-o aplicație de dating și absolut niciun plan pentru weekend.
O sută patruzeci și șapte de oameni.
Teoretic, suficienți cât să organizezi o petrecere serioasă. Practic, trei au spus „hey”, șapte au dispărut, cu doisprezece ai vorbit despre vacanțe și cu unul ai stabilit să ieșiți cândva.
Cândva este, desigur, o zi foarte populară în calendarul datingului modern.
Nu spun că aplicațiile de dating sunt rele. Mi se pare o concluzie cam leneșă. Oamenii se cunosc prin ele, se îndrăgostesc, construiesc relații și probabil unii sunt chiar acum la IKEA, certându-se afectuos pe culoarea unei canapele.
Funcționează.
Doar că uneori mă întreb dacă nu cumva am devenit foarte buni la a căuta oameni și puțin mai slabi la a-i cunoaște.
Încă unul. Poate următorul.
Ce mi se pare fascinant la aplicațiile de dating este că ne oferă senzația că alegerea nu se termină niciodată.
Nu ți-a plăcut cineva? Nicio problemă. Mai sunt oameni.
Conversația e puțin plictisitoare? Mai sunt oameni.
Are o fotografie cu un pește? Cu siguranță mai sunt oameni.
Și, până la un punct, e minunat. Înainte depindeai de cercul tău social, de prietenii prietenilor și de evenimente la care trebuia efectiv să te deplasezi. Acum poți cunoaște oameni din canapea, în pijamale, cu o pungă de chipsuri lângă tine.
Progresul tehnologic e extraordinar.
Dar posibilitatea de a căuta mereu încă o persoană vine cu o întrebare interesantă: când te mai oprești suficient cât să cunoști una?
Nu pentru că ar trebui să acorzi șanse oricui. Ci pentru că există o diferență între a descoperi că nu te interesează cineva și a nu apuca să descoperi nimic.
Am ajuns să facem selecția înainte de cunoaștere
În mod normal, afli dacă îți place cineva interacționând cu el.
Îi auzi vocea. Îl vezi cum reacționează la o glumă proastă. Observi dacă e curios, dacă ascultă, dacă are un mod simpatic de a povesti lucruri complet neinteresante.
Într-o aplicație, primești câteva fotografii, o vârstă, eventual o profesie și o descriere scrisă cu entuziasmul unui formular de asigurări.
„Îmi plac călătoriile, mâncarea bună și oamenii sinceri.”
Super. Cineva care urăște mâncarea bună tocmai a fost eliminat din competiție.
Și totuși, pe baza acestor informații, facem sute de mici evaluări.
Prea înalt. Prea scund. Prea serios. Prea multe selfie-uri. Prea puține selfie-uri. Nu-mi place cum a formulat propoziția a doua.
Poate unele criterii sunt importante. Altele sunt doar reflexe pe care nici nu le mai observăm.
Dar nici aplicațiile nu ne obligă să fim ciudați
Aici apare partea care nu prea îmi place în discursul împotriva datingului online.
Dăm vina pe aplicații pentru aproape orice.
Pentru conversații banale. Pentru lipsa de interes. Pentru oameni care nu răspund. Pentru faptul că prima întâlnire n-a avut chimie.
Unele dintre probleme sunt amplificate de designul platformelor. Altele sunt pur și simplu lucruri pe care oamenii le-au făcut dintotdeauna, doar că acum există capturi de ecran.
Oamenii au fost indeciși și înainte de smartphone. Au evitat conversații dificile. Au cochetat fără intenții serioase. Au avut așteptări nerealiste.
Diferența e că acum putem face toate astea cu mult mai mulți oameni, mult mai repede.
Eficiență.
Poate că 47 nu înseamnă chiar 47
Un match nu este o conversație.
O conversație nu este o întâlnire.
O întâlnire nu este o relație.
Știu, sună evident. Și totuși, există ceva în numerele afișate pe ecran care ne face să simțim că avem o mulțime de posibilități concrete.
Câteodată avem. Alteori avem doar o colecție de oameni cu care am schimbat câteva replici și pe care probabil nu i-am recunoaște dacă s-ar așeza lângă noi în metrou.
Nu cred că soluția este să ștergem cu toții aplicațiile. Pentru mulți oameni sunt o modalitate excelentă de a se cunoaște.
Doar că mi se pare foarte posibil să ajungem să confundăm accesul la oameni cu apropierea de oameni.
Și sunt două lucruri destul de diferite.
Mai ales sâmbătă seara, când ai 47 de match-uri și tot tu trebuie să alegi filmul.


