„Păi, mai ieși și tu din casă.”

Probabil unul dintre cele mai inutile sfaturi pe care le poți primi când spui că ți-ar plăcea să cunoști pe cineva.

Mulțumesc. Nu mă gândisem.

Doar că ieși din casă. Chiar destul de des.

Mergi la birou. La sală. La supermarket. La cafenea. Uneori la un concert, alteori la ziua unui prieten. Ai viață socială, ai activități și interacționezi zilnic cu o grămadă de oameni.

Și totuși, când te întreabă cineva dacă ai cunoscut pe cineva interesant în ultima vreme, răspunsul e ceva de genul:

„Da, pe noul curier de la Fan Courier.”

Oraș mare, cerc mic

Bucureștiul are talentul extraordinar de a te face să te simți simultan înconjurat de oameni și complet izolat de ei.

Sunt oameni peste tot.

În trafic. În metrou. La coadă la cafea. În restaurantul în care n-ai găsit rezervare. În restaurantul în care ai găsit rezervare, dar e atât de zgomotos încât nici cu persoana de la masă nu poți vorbi.

Și cu toate astea, cei mai mulți dintre noi ne petrecem timpul în niște trasee foarte previzibile.

Acasă. Muncă. Sală. Acasă.

Ocazional, o abatere spectaculoasă până la Mega Image-ul din alt cartier.

Nu e neapărat ceva rău. Rutina e comodă, viața e aglomerată și nu toți avem energie pentru aventuri sociale în fiecare marți.

Doar că în interiorul acestor trasee avem surprinzător de puține ocazii să cunoaștem oameni noi.

După 30 de ani, prietenii vin cu programare

În facultate era simplu.

Cunoșteai oameni la cursuri, la petreceri, prin colegi, prin prieteni, prin oameni pe care nici nu știai exact de unde îi cunoști.

Ieșeai într-o joi și ajungeai acasă vineri.

După 30 de ani, o ieșire cu prietenii începe cu un sondaj pe WhatsApp.

„Cine poate weekendul viitor?”

„Noi suntem plecați.”

„Eu am copilul.”

„Eu pot doar duminică, după 18:30.”

„Eu sunt liber pe 23.”

Pe 23. Luna viitoare.

Între timp, grupul de prieteni rămâne în mare parte același. Ceea ce e foarte bine dacă îți plac oamenii respectivi.

Mai puțin bine dacă speri să întâlnești prin ei o mulțime de persoane noi.

Și mai apare ceva: la un moment dat, o parte dintre prietenii tăi sunt în relații, au copii, se mută în suburbii sau pur și simplu nu mai au același chef de ieșit.

Nu dispar. Dar nici nu mai sunt exact echipa de explorare socială din 2012.

Problema nu e că nu există oameni

Să ne imaginăm doi oameni care locuiesc în București.

Au vârste apropiate. Sunt singuri. Ar putea avea conversații foarte bune. Le plac lucruri asemănătoare, frecventează uneori aceleași locuri și poate chiar au trecut unul pe lângă celălalt la metrou.

Niciunul nu știe că celălalt există.

Unul locuiește în Titan, celălalt în Aviației.

Într-un oraș fără trafic, ar fi probabil o poveste romantică foarte drăguță.

În București, este o relație la distanță.

Glumesc, evident. Oarecum.

Ideea este că proximitatea fizică nu înseamnă automat apropiere socială. Poți împărți zilnic spațiul cu sute de oameni fără să schimbi două vorbe cu vreunul.

Și nu e obligatoriu să fie vina cuiva. Nimeni nu are datoria să transforme fiecare drum la supermarket într-o oportunitate romantică.

Uneori omul vrea doar să cumpere detergent.

Și totuși, ne imaginăm că întâlnirile se întâmplă spontan

Îmi place ideea că doi oameni se pot cunoaște complet întâmplător.

La o petrecere. Într-o librărie. Printr-un prieten care i-a invitat pe amândoi fără niciun plan ascuns.

E o poveste mult mai simpatică decât „ne-am întâlnit după ce am completat un formular”.

Dar există un mic detaliu: pentru ca ceva să se întâmple spontan, trebuie să existe un context în care să se poată întâmpla.

Și, pe măsură ce viața noastră devine mai organizată, contextele astea încep să se rărească.

Poate de aceea ideea de a fi prezentat cuiva de un prieten sau de un matchmaker nu mai pare atât de ciudată.

Nu pentru că orașul ar fi rămas fără oameni.

Ci pentru că e foarte posibil ca oamenii interesanți să fie chiar aici, undeva la trei stații de metrou și 45 de minute de trafic distanță.

Fără să știe unii de alții.

Probabil fiecare în alt grup de WhatsApp, încercând să stabilească o ieșire pe 23.